Ok, am fotografiat un huhurez zilele trecute şi nu l-am postat pe „blogul cu natura”, cum de altfel nu am postat nici fotoreportajul din Parcul Natural Apuseni, căci mai nou nu mai sunt nici eu procrastinateur ordinaire ci extraordinaire, precum amicul basarabean music freak Doru, dar cam asta ar fi toată legătura cu Twin Peaks…
Bun, se întâmplă din nou să vreau să postez ceva aici, ceva ce are ceva în comun cu jazzul, dacă tot am ales să surghiunesc pretenţiile de literatură şi alte yadda yadda aci şi pretenţiile de wildlife conservationist aci.
De un timp, cum ajung acasă e musai să ascult Exiles a Crimsonilor, că oricum trebuie să-i ascult periodic, altfel intru în sevraj. După care o doză masivă de Kurt Elling, pe care l-am descoperit prin grja cuiva cu totul special, un fel de soul mate tragic şi creativ, nu ca mine, dramatică şi procrastinatoare. Deocamdată. He-he.
Şi prin Kurt Elling – care continuă într-un stil foarte personal, unic şi inconfundabil (da da, pleonasm asumat, shut ye traps) tradiţia lui Sinatra, am descoperit-o pe Madeleine Peyroux a cărei voce e un amestec …înlemnitor (scuze pentru barbarism, dar nu vreau alt cuvânt acuma) de Billie Holiday şi Ella Fitzgerald, şi pe Rennee Olstead, căreia cronologic vorbind i-aş putea fi mamă dar cântă de parcă situaţia ar fi viceversa.
Uf. Plec iar. În Apuseni. Out of office autoreply: pentru urgenţe mă găsiţi doar la telefon. Când oi avea semnal. Yuhuuu!
Je vis.
P.S. Oh, şi apropo de vocaliste de jazz: nu pot suferi vocea Sarei Vaughan. No offence.
„And though I count the hours/To be alone’s no injury…”