Adică vom reveni curând, noi Hector, cu o cronică a unui dicţionar pe care l-am citit din scoarţă în scoarţă în mare amuzament, aşa numitul Dicţionar diabolic. Pentru a consfinţi (?) îndrăcirea Elizei.
Încă ascult cu mare plăcere PJ Harvey, mai ales la nervi, Polly Jean rămânând pentru mine până în ziua de azi o femeie dată, hmmm, da, dracului. Şi mă fascinează The White Stripes cu al lor lo-fi şi Meg White cu care mă cam asemăn la mox (rotunjimea obrăjocilor angloizi şi sprâncenele …mefistofelice). Şi cu odată cu PJ am dat din nou de dreampopul lui Mazy Star, pe care îi ascultam …în draci în perioada mea de alternative rocker, când, după doze masive de rock marca anii ’70 am considerat că e cazul să revenim la melodicitate. Ce atâta gigi? Ce atâta Painkiller? Ce atâta Queen of the Reich? Mai bine Smashing Pumpkins. Mai bine cozi împletite din păr blonzit şi rollerblinds negri, fustiţe şi bocanci et voilà, sunt D’arcy, o Gwen Stefani avant la lettre, varianta underground.
Şi toată flecăreala asta mi se trage de la rockul care a împănat Gărâna… (Not to mention coffeine). Montreux, tu es le diable.
Dar vine ea toamna şi ne vom retrage în cochilie, între proiecte de design de accesorii vestimentare, cărţi, acrilice, mult ceai verde cu iasomie şi multă Betty Carter, Ella şi Billie.

Reclame