De Halloween

Etichete

, , , , , , , , , , , ,

Trebuie să recunosc că, pe aici, Ziua Morților e o sărbătoare mult mai puțin lugubră decât prin locurile mele natale. Nu mă înnebunesc după latura ei comercială, dar de când mă știu mi-au plăcut carnavalurile, balurile mascate și orice ocazie de a te costuma cu cât mai multă imaginație. Și, de curând, aproape tot ce e „gotic” și „steampunk„.

Vecina mea a arborat toată săptămâna un dovleac chipeș lângă intrare. Da, mă refer la leguma cu pricina. Am vrut să îi cer permisiunea să îl sculptez și să îi pun lumânărele aprinse în interior, dar cu programul meu de masterandă cu normă întreagă și serviciu, voluntariat și atelier, căreia îi mai place să mai și gătească din când în când, cine să aibă timp? Și unde mai pui că, cu vreo doi ani în urmă, în campusul Stony Brook, mă apucasem să gravez un dovleac după modelul de aici, dar după mai bine de o oră de migăleală, l-am hăcuit și l-am făcut mâncărică (spre bucuria lui El), după rețeta bunicii. Cu mărar.

Și asta pentru că nu am uitat de entuziasmul provocat de sculptarea unui lampion râzător cu lumânare, dintr-un dovleac, de câtre taică-mio, la vremea asta, când aveam vreo patru ani. Dar nici de „ludău” la cuptor – o nebunie! Nici un dovleac de pe aici nu are aroma și dulceața „ludăului” transilvan.

Am primit invitație la vreo trei sau patru baluri de Halloween, toate în vecinătate, și precum steagurile lui Pristanda: unul la un teatru vechi (Loew’s), altul la Primărie, vreo două la galerii de artă (la unul trebuie să te costumezi în artist celebru sau operă de artă), dar nu mă pot hotărî dacă să mă costumez în ghicitoare în Tarot (cum îmi dă mâna) sau în contesă din epoca victoriană (cum aș vrea eu) – strigoi, bineînțeles (și că veni vorba de strigoi, eu una m-aș costuma, mai precis, în Domnișoara Christina a lui Eliade, dar mi-e că nu va recunoaște nimeni personajul… un faut pas de Halloween… à la Doppler effect 😉 ).

Și în aceeași temă, și pentru că Youtube nu ține pirateria sub control așa cum se laudă, un film superb, care depășește cartea, așa cum foarte rar se întâmplă.

Bu!

Vreme de safari

Etichete

, , , ,

Dimineață înnourată azi în New York. Presiunea atmosferică parcă îmi prinde tâmplele în chingi și nici o cafea de pe lumea asta nu îmi poate ridica senzația de migrenă generalizată. Soarele apare ca printr-o perdea de mătase, spionând lumea pentru câteva secunde. Când ajung la atelier, la opt dimineața, e încă prea întuneric, dar mi-e foarte cald. Îmi scot hainele de toamnă și „alunec” în rochița maronie de „zugrav”, decorată cu vopsea de casă turcoaz, bej și bordo. Mă lungesc pe covorașul de yoga, închid ochii și încerc să mă gândesc doar la respirație… Când redeschid ochii, parcă s-a mai luminat un pic. Mă strecor pe coridor cu tălpile goale și merg să iau apă de la „fântână”. Nu e ca apa din fântâna bunicii din Țara Făgărașului, dar e bună.

Zile ca astea nu mă afectau deloc în copilărie. Gândul la școală, la colegi, caiete, creioane și lecții noi mă înviora mereu. (Eh, așa e cu tocilarii.) Era ceva neobișnuit să aprinzi lumina în sala de clasă dis-de-dimineață. Nu simțeam frigul sălii neîncălzite. (De fapt multă vreme nu am suferit de frig afară; cam până după vârsta de treizeci de ani). Apoi erau ghemele tricoturilor de acasă, caietul de desen, lămpile de gaz de care avea grijă bunicul. Inka făcută de bunica pentru mine, cacao pentru frățiorul meu – așa preferam noi.

Apoi, la maturitate, revelația că în astfel de zile e mult mai ușor de capturat ghepardul timpului. Ca acum, de exemplu. 🙂

Suveica hoinară

Etichete

O suveică antică din Țara Făgărașului colindă de câtva timp printre meridiane, unindu-le cu un fir nevăzut. E suveica mamei Ruța din Mândra, și îi puteți afla întreaga poveste cu un click aici.

Am fost onorată să fiu și eu pentru o vreme gazda suveicii plecate din ținutul de baștină al mamei mele, mai ales că bunica mea maternă, mama Maria din Vad, comuna Șercaia, țesuse și ea la vremea ei valuri de covoare, cuverturi și tot felul de alte pânzeturi minunate. Nu-mi mai amintesc suveicile ei, doar războiul ei de țesut, care mă fascina teribil. Ținând în mâini suveica mamei Ruța, m-am simțit legată prin același fir nevăzut de formidabila ghildă a țesătoarelor Țării Făgărașului, și am realizat că firul acela fusese mereu acolo, un adevărat fir călăuzitor, care țesea în spiritul meu o tapiserie fabuloasă, ale cărei detalii abia acum începeau să se reveleze…

Mai întâi am dus suveica la castelul Wesselényi din Jibou, orășelul meu natal, unde m-am aflat pentru câteva zile în august. Fostul parc al unui dintre cele mai frumoase castele renascentiste ale Transilvaniei adăpostește din 1968 Grădina Botanică “Vasile Fati” și Centrul de Cercetări Biologice.

100_0468100_0469

100_0470100_0471

100_0472100_0473100_0475100_0476100_0477100_0478

Apoi, cu suveica în geantă, ca un inconfundabil semn de identitate, am revenit în metropola pe care de câțiva ani am norocul să o numesc acasă: New York!

Și iată suveica mamei Ruță bucurându-se împreună cu mine de priveliștile ultraurbane ale megalopolisului coastei de Est americane:

100_0535100_0539

privind spre Manhattan de pe malul drept al Hudsonului și din Liberty Park spre Statuia Libertății,

100_0540100_0597September 19 2011 007

și la o plimbare prin Central Park.

100_0523 Aici am trișat, recunosc – eram la o expoziție fotografică.

Următoarea destinație a suveicii? Nu doar una, ci un întreg turneu în jurul lumii, începând din 14 octombrie! Urmăriți blogul suveicii năzdrăvane, care, așa cum știe ea mai bine, purtând o scânteie din spiritul neobosit al mamei Ruța, întărește, parcă, urzeala atât de încercată a lumii…

O decizie de ultimă oră, luată în luna lui Cuptor, pentru o călătorie în luna lui Gustar. Și despre verișoara rostopască…

Etichete

, , , ,

Așa cum îmi place mie să fac planuri: deloc! Decizii spontane, traiectorii imprevizibile. După aproape trei ani ultra-urbani, m-am hotărât brusc să fac o incursiune de zece zile prin orașul natal și împrejurimi. Traiul de aici, atât de diferit de toată viața mea de până acum trei ani, dar și bloguri pitorești și minuțios îngrijite cum este cel al soților Györfi, mi-au reamintit cât de norocoasă am fost să trăiesc atâta vreme în acele locuri grele de istorie (naturală și culturală). Ba pe deasupra mai și aveam ca slujbă îngrijirea patrimoniului lor natural. Dar vremurile “s-au copt”, și am plecat în călătoria mea către alte culturi. Istoria acestei călătorii încă se coace…

Zece zile nu-s de ajuns pentru câte locuri vreau să revăd, și asta doar în Sălaj! Nu e nici vreme să-mi întâlnesc noua amică din Țara Făgărașului, de care mă leagă un proiect de basm, dar am ochi reînnoiți pentru tot ce am lăsat în țară, privind mereu spre Vest… Și o fascinație reînnoită pentru ținutul de până la Urali și chiar mai departe, și muzica lui care ajunge în straturile străvechi ale spiritului…

Plec să culeg rostopască, hribi, sunătoare, gălbiori, zmeură, ghebe, tomate cu carne rozalie și aromată.  Plec să îmi regenerez în apele de la Băile Jibou trupul extenuat în atâtea călătorii între Europa, New York și California. Apropo de rostopască (pe care o folosesc în repararea unor mici imperfecțiuni cutanate, în loc de remedii chimice): e de negăsit în Long Island și restul Coastei de Est , fiind specie adusă din Europa – decât în rezervații naturale! Am sărit în sus de bucurie când am descoperit-o în parcul Avalon, de parcă mi-aș fi întâlnit o verișoară…

Acum două săptămâni am trecut prin superbul stat Vermont în drum spre Montreal – o zi petrecută în întregime în natură. M-am scăldat în apele răcoroase ale lacului Champlain, în care a trebuit să pășesc cu sandale – prundișul era invadat de o scoică tăioasă. La întoarcere am venit prin statul New York (upstate) și ne-am oprit la toate fermele de pe traseu care vindeau fructe, brânză de capră, produse de patiserie și plante aromatice…

100_0263

Încă nu-mi pot așterne toate gândurile, nu pot scrie așa cum mi-aș dori, pe cât îmi era de ușor până de curând. Dar desenez, fotografiez și filmez tot mai mult – emisfera cerebrală dreaptă preia controlul. Am avut de scris acum câteva zile un eseu pe o temă dată – activitate care de obicei mă entuziasma, fie că era vorba de limba română, engleză sau franceză – și iar îmi amintesc de orele de compunere care îmi erau atât de dragi, va trebui să scriu separat despre ele – dar nu am fost capabilă să scriu mai mult de trei sute de cuvinte într-o oră întreagă. Concepte, noțiuni, idei, nu se lăsau așternute într-o înlănțuire logică. Doar imagini peste imagini… Tema era “Istoria – mai avem nevoie de ea, acum când viața noastră e atât de diferită de cea a strămoșilor?” O oră nu a fost de ajuns pentru tot ce aveam de spus. Cert e că am început cu ceva de genul: “Memoria – mai avem nevoie de ea, acum că avem calculatoare ultraperformante?”

Despre revelația numită Montreal, și mai pe larg despre incursiunea prin Vermont – peste câteva zile.

Dansul piticilor

Zile de primăvară îndărătnică și năzuroasă, deși pline de magnolii parfumate, lalele roșii, zambile, brebenoci, narcise albe și galbene. La o oră a după-amiezii, când pământul apucă să se încălzească puțin și cele două cupluri de gâște de Canada care și-au găsit adăpost în campus ies la “șpațir”, eu pornesc agale spre biroul boem cu lămpi și perne somptuoase, harpe din Lorien, orgă și pianină, birou pe care Mr. El îl împarte cu doi colegi compozitori. Iau cu mine o adorabilă partitură de pian pe care am găsit-o abandonată într-un vraf de maculatură muzicală. O partitură care mi-a amintit de vremea când aveam o pianină, Nocturno pe numele ei. Mă abat pe la cafeneaua de la bibliotecă să îmi comand obișnuita cafea cu vanilie. Și apoi merg și învăț Dansul piticilor.Note

dansulpiticilor001

O energie nouă

Se spune că în preajma zilei de naștere toate energiile noastre ating un maxim. Anul ăsta am simțit acest lucru mai acut ca niciodată. Perioada de acumulări se încheie. Oricât aș fi încercat, oricât aș fi forțat, oricât aș fi promis oricui, nu aș fi putut fi productivă în lunile care au trecut. Nu sunt o mașină. Așa a fost mereu cu mine. Cred în perioade de grație și în timp pentru reflecție. Dacă Aristotel are dreptate când spune că suntem ceea ce facem în mod repetat, ei bine, eu încă nu am aflat ce sunt. Descoperirea abia începe.

Anul trecut îmi propusesem să nu îmi irosesc energia cu cei ce nu o cer. Anul ce vine nu o voi mai irosi nici cu cei ce o vampirizează… Moderație.

Treizecișinouă e un număr care îmi sună ca o tinichea aruncată pe o podea de ciment. De aceea, voi încerca să înnobilez acest metal (sau măcar sunetul lui…)

De ziua mea am pornit cu El spre Port Jefferson, orășelul cochet unde am descoperit o cafenea a artiștilor cu meniu meridional și ceaiuri rafinate: Tiger Lily Café.

Map picture

 

100_1573100_1584

100_1585100_1589

Am mers la raft și mâna mi s-a oprit la cartea de mai sus. Am deschis-o la întâmplare și am fost invadată de o emoție năvalnică. Citeam despre orașul soarelui și templul lui Astarte… O lectură perfectă pentru o adoratoare a soarelui, luminii, zorilor, cum sunt eu. Dar citatul de pe coperta a doua e cel care m-a determinat să îmi comand și eu un exemplar, odată ajunsă acasă:

“Nu iubesc legile omenești și detest tradițiile lăsate de strămoși. Această ură este fructul iubirii mele pentru sacra și spirituala blândețe care ar trebui să fie sursa fiecărei legi pe pământ, căci blândețea e umbra lui Dumnezeu în om. Știu că principiile pe care îmi bazez scrierile sunt ecouri ale spiritului marii majorități a oamenilor din lume, pentru că tendința înspre independența spirituală este pentru viața noatră ceea ce inima e pentru trup.”

Tot zilele trecute am primit un prețios cadou care inițiază o colaborare care mă bucură nespus.

100_1587

Iar de la El, un trandafir de Paști în coș de rafie.

100_1586100_1594

Și iată cum treizecișinouă începe să sune bine…